Daca vedem oamenii ca pe niste vectori, atunci societatea ar fi rezultanta.
Stau si ma gandesc de ceva vreme de ce suntem asa orbiti de propriile noastre pareri si le consideram adevaruri absolute. Dureaza ceva timp si la un moment dat ni se dovedeste ca gresim si suferim, apoi ne reintoarcem la propriile obiceiuri de a vedea realitatea subiectiv si a cadea in pacatul impresiei ca noi vedem corect. Si inevitabil suferim iar si iar. Cerc vicios. Nu gasim solutia la ruperea acestui cerc. N-o gasim ca suntem prea mandri sa acceptam ca putem sa ne inselam. Acceptam cu totii ca nu suntem perfecti dar nu avem curajul sa zicem ca putem sa ne si
pacalim, cazuti in patimile iluziilor,
asupra unor idei carora le dam mare credit. Nu mai avem umilinta care sa ne determine sa ne reconsideram faptele, vorbele si gandurile pentru ca acum, din pacatea, se crede ca a fi umil inseamna a fi slab iar lumea n-are nevoie de oameni slabi. Societatea are nevoie de indivizi puternici, razboinici care de fapt, in interior sunt doar niste copii, ghidati de frica de a nu exista, de a pierde, de a fii in fata mereu... Nu-i loc de umilinta. Dar odata cu aceasta frica, de a nu fi umilit, ne pierdem si respectul. Respectul fata
de altii cat si fata de noi si astfel ne izolam atat de altii cat si de noi insine si cadem in depresiile
sentimentului de inutilitate. Si pentru ce? Ne e frica de izolare dar ne izolam fara sa vrem iar cand
observam ca nu ne simtim prea bine, facem lucrul cel mai simplu: dam vina pe altii. Altii sunt de vina. Altii sunt de vina ca noi ne creem iluziile, ca nu avem puterea de a cantarii bine si ca nu avem puterea sa intreprindem o auto analiza obiectiva asupra noastra. Ne-am creeat demonii doar pentru a arunca vina pe cineva cand dam gres si sfintii pentru trimite laudele cand e bine. Sa ne dezgolim odata sa vedem cum suntem noi. Sa lasam parerile noastre de-o parte si sa vedem cu ochii mintii. Nu exista demoni, nu exista sfinti. E cert ca existam noi, acum si aici.
Din pacate, inca suntem dependenti de suferinta pentru ca avem impresia ca suferinta ne ofera identitatea de care avem nevoie.
Haideti sa fim liberi. Sa fim liberi de prejudecati si sa dam sansa si altora sa ne vorbeasca si sa-i acultam cu inima deschisa.
pacalim, cazuti in patimile iluziilor,
asupra unor idei carora le dam mare credit. Nu mai avem umilinta care sa ne determine sa ne reconsideram faptele, vorbele si gandurile pentru ca acum, din pacatea, se crede ca a fi umil inseamna a fi slab iar lumea n-are nevoie de oameni slabi. Societatea are nevoie de indivizi puternici, razboinici care de fapt, in interior sunt doar niste copii, ghidati de frica de a nu exista, de a pierde, de a fii in fata mereu... Nu-i loc de umilinta. Dar odata cu aceasta frica, de a nu fi umilit, ne pierdem si respectul. Respectul fata
de altii cat si fata de noi si astfel ne izolam atat de altii cat si de noi insine si cadem in depresiile
sentimentului de inutilitate. Si pentru ce? Ne e frica de izolare dar ne izolam fara sa vrem iar cand
observam ca nu ne simtim prea bine, facem lucrul cel mai simplu: dam vina pe altii. Altii sunt de vina. Altii sunt de vina ca noi ne creem iluziile, ca nu avem puterea de a cantarii bine si ca nu avem puterea sa intreprindem o auto analiza obiectiva asupra noastra. Ne-am creeat demonii doar pentru a arunca vina pe cineva cand dam gres si sfintii pentru trimite laudele cand e bine. Sa ne dezgolim odata sa vedem cum suntem noi. Sa lasam parerile noastre de-o parte si sa vedem cu ochii mintii. Nu exista demoni, nu exista sfinti. E cert ca existam noi, acum si aici.
Din pacate, inca suntem dependenti de suferinta pentru ca avem impresia ca suferinta ne ofera identitatea de care avem nevoie.
Haideti sa fim liberi. Sa fim liberi de prejudecati si sa dam sansa si altora sa ne vorbeasca si sa-i acultam cu inima deschisa.
...sau poate ma insel
